Ieşită e în relief secunda. Meschinu-i fir,

de pe un ghem de aer se desface,

lujerul negru al unui trandafir,

sparge cu ghimpii-i o găoace.

răzbate-ncet. Sub dura carapace,

milenii par să se frământe lin,

încât chiar Ganymed s-ar tot preface,

şi-n loc de vinul dulce, ar deşerta pelin,

şi cum prin roua ierbii şi prin fluturi,

trecu un vânt dogit şi chiar agrest,

prea lânceda-i corolă de sărutul,

vântului greu, se înclină spre vest.

copiii morţii pe dată o văzură,

ca pe chipul celui mai proaspăt înecat,

dar, ce le părea cu-asupra de măsură,

se dovedi a nu fi-adevărat.

în locul capului de mort ce se

bulbucă, lin plutea pe apele sinistre,

neagru-i caliciu, ce ca-n fald de trese,

se-nvolbură. Azi nevăzutul trist e.

nebănuit de aştrii trupul de siliciu

plutea deasupra apei. tranformată-n viciu,

durerea furibundă se prefira-n vădane,

era un nor de ploaie în jilavul caliciu,

şi norii – preoţi negri, cădelniţând – satane,

se desfătau în raze gri de soare,

amanţii-n părţi de lume neştiută,

ochiul şerpesc al vipiei din undă,

de sunet lin se revărsa-n şiroaie

de lacrimi mari, şi-n pura vâlvătaie,

a spectrului de soare ce întunecase,

forme, reliefuri, copaci, în pălălaie,

se ascundea acum prin părăsite case.

oameni în vârstă dar şi tineri,

cum auziră vestea ca pe-un lesne pont,

veniră de îndată să îi vadă, într-o vineri,

leşul de zeul schilav, plutind pe helespont.

aşa ca în lichidul amniotic. Cordonul,

său dezlegat acum de astre, dă parcă tonul,

simfoniei negre. Barbare caste,

îi ţin isonul; dorul său adaste,

în adâncimi de hău ascuns privirii.

Ca-n tulpina infructuoasă a urii,

în magma închisă ermetic, simţirii,

în murmurul îndepărtat al pădurii,

în toate e moartea-i, tot stă să adaste.

El de deasupră-le-i vede, şi-n coaste,

Cu spectru-i tehui ghionţi încearcă să deie,

Mulţimii neroade. El vede-o femeie,

şi-napoi în trupu-i revine cu forţă.

Cu suflet de piatră, şi gândul – o torţă,

Se-ntoarnă la cele lumeşti. Lasă stele,

Frumoasă-i chiar deşertăciunea şi mişele,

simţurile sale, ce-ntotdeauna treze,

s-au întronat în trupu-i siniliu;

şi dintr-o dată mortul dă în viu.

Copiii se-nşelaseră. Îngerii la fel.

Nu era floare neagră, era un mort frumos,

Dar şi o undă-n pură clătinare. El,

Leandru cu ochii de agată, înviase,

Şi mortul viu în carne şi în oase,

Se-nfăţişă umblând pe tulburele ape,

„E rostul meu în lumea asta piatra

Inimii să o confund cu floarea?

Viaţa de până acum mi-era amăgitoare

În piei de şarpe ispita inima să-mi sape

Stătea. Oare duhoarea,

Trupului mort încă din timpul vieţii,

Să fie frângerea pâinii şi-a săgeţii?

A pâinii de mîini curate, a săgeţii

De şolduri. Se mai poate să mă întorc,

Din al nicăieriului drum să storc,

În gura mea setoasă, Apa de Viaţă?

Eu cred că pot. Valul chiar mă-nvaţă,

Cum forma apei e-n tot.”

Aşa monologa Leandru. Mândru-i

Trup peste apa încremenită trece,

Şi sub sanda amestecase chiar pământu-i,

Sfărâmicios şi instabil ce, rece,

În faţă i se arăta apropiind,

Forma de nor pe faţa apei suia, şi-n grind,

Şi în pustiu, de călcâi de om nestrăbătut.

O luă, încă o dată, de la început.